Ora 17:30 … Zone Arena
Lume putina inca, soare din belsug. Concertul a inceput cu o experienta noua si plina de invataminte: in viziunea unora dintre agentii de paza care faceau body check, acumulatorii de rezerva ai aparatului meu foto puteau fi se pare, folositi drept arme. Dupa lupte seculare care au durat cat un drum pana la masina si-napoi, am reusit sa patrundem in zona pregatita pentru venirea marelui artist.
Concertul Bob Dylan a fost deschis trupa Bucium si de catre Nicu Alifantis insotit de trupa Zan. Cei de la Bucium au cantat putin “auto-infranati”, probabil pentru a ramane in zona de folk. Nici sunetul nu i-a ajutat prea mult: prima piesa a fost de-a dreptul neinteligibila vocal, fluctuatii bruste si destul de intense in calitate caracterizand intregul lor mini-recital.
Nicu Alifantis & Zan, impreuna cu Mihai Nenita la vioara, au dedicat recitalul omului care ar fi fost cel mai indicat pentru deschidera acestui concert, Motu Pittis. Emotia lui Alifantis s-a simtit pe tot parcursul recitalului, cat timp am ascultat piese precum “Piata Romana nr. 9”, ”Ploaie in luna lui Marte” sau “Nu ma intreba”.
Nicu Alifantis & Zan, impreuna cu Mihai Nenita la vioara, au dedicat recitalul omului care ar fi fost cel mai indicat pentru deschidera acestui concert, Motu Pittis. Emotia lui Alifantis s-a simtit pe tot parcursul recitalului, cat timp am ascultat piese precum “Piata Romana nr. 9”, ”Ploaie in luna lui Marte” sau “Nu ma intreba”.
Imi pare destul de dificil sa formulez o parere despre evenimentul principal, concertul Bob Dylan. Dupa cum am observat acest concert a creeat o mare de opinii, de bucurii, frustrari si revolte.
Personal pot spune doar ca:
- Am avut parte de un concert la care merita sa mergi, indiferent de simpatiile muzicale. La Bucuresti a poposit o legenda, un om care a schimbat lumea;
- E adevarat, vocea nu mai e chiar aceeasi, dar sa fim seriosi ... totusi vorbim despre un artist de 69 de ani, cu o cariera de jumatate de secol;
- Prestatia grupului american a fost corecta, coerenta si specifica lui Dylan in ultimii ani (nu uitati ca Dylan a abandonat prestatiile acustice inca din anii 60, prefera in ultima vreme sa schimbe chitara pe keyboards si refuza sa puna in scena concerte tip “greatest hits”);
- Jocuri de scena, glume si interactiuni extinse cu publicul nu exista in concertele Dylan, intrucat acesta e de parere ca asemenea comportamente sunt semne de falsitate;
- Da, si eu am simtit nevoia de inca ceva ... de o caldura in muzica, de impactul pe care l-a avut intalnirea cu un alt titan, Cohen... dar poate asteptarea a fost atat de lunga pana la venirea lui, incat nimic nu ar fi putut sa o acopere total.
Bob Dylan este un artist genial – de aici vin si nenumaratele controverse pe care nu de putine ori le-a alimentat chiar el. Totusi, asta nu e o scuza pentru strangerea de inima pe care am avut-o plecand de la locatie: am ascultat o muzica interpretata corect, dar mecanic, impersonal. Singurul moment in care Dylan a parut sa observe ca se adreseaza unui public a fost cel de la “Just like a woman”, cand ne-a fost permis sa cantam alaturi de el.
Puncte pozitive:
- spatiu suficient;
- acces civilizat (cel putin pentru acest eveniment);
- reapartizare buna a barurilor si toaletelor (nu s-a facut coada);
- toalete curate;
- zona Gazon B cu vedere decenta.
Puncte negative:
- lipsa ecranelor, absolut necesare;
- sonorizare sau cel mai probabil “omul de la butoane” de o calitate scazuta;
- amplasare proasta a tribunelor raportat la scena;
- existenta unui singur punct de acces in spatiul de concert pentru toate categoriile de bilete (daca situatia nu se remediaza pana la concertul Ozzy Osbourne, apreciez ca vor fi mari dificultati la acces).
La final, pot spune ca am asistat la un concert unic pe care nu-l regret, dar pe care l-as fi dorit o picatura altfel, mai uman, mai aproape de inima.
Cronica: Miruna Balan feat. Stefan Tivodar
Poze: Stefan Tivodar
